Dezinteres si incurajari

Cam astea sunt cele doua extreme pe care le-am primit din partea colegilor cand i-am anuntat ca o sa plec. Bineinteles cei care imi sunt foarte dragi si cu care ma inteleg bine m-au incurajat la greu, ca o sa fie totul bine, ca o sa te descurci excelent, ca e cea mai buna solutie pentru tine, ca esti foarte curajos sa faci lucrul asta. Sa fie asa ? Poate am fost fortat intr-un fel de imprejurari. Sunt o persoana venita dintr-un oras mic si cochet, pe nume Sibiu, incercand sa realizeze ceva pentru sine si pentru mandria parintilor intr-un fel. Domeniul in care activez este atat de specializat incat sunt sigur ca nu as fi avut nici o sansa sa imi pot gasi ceva asemanator acasa, desi acolo este locul in care ma simt cel mai bine. Sigur, as fi putut sa schimb domeniul, insa asta ar fi insemnat timp pentru cautat, sa iau totul de la capat si in principal sa renunt la orice gand de promovare intr-o companie mica din Sibiu :). Asta nu inseamna ca este un lucru rau sa te multumesti cu putin si sa traiesti simplu si fericit. Chiar am si eu cateva exemple de prieteni din copilarie care traiesc in felul asta si sunt mult mai fericiti ca mine si sunt sigur ca o sa si traiasca mai mult decat mine. Insa nu este stilul meu, ce pot sa fac.

In fine, prima oara am anuntat pe colega mea cu care ma inteleg eu cel mai bine. Stiam ca o sa plec deja de vreo 2-3 saptamani inainte, dar nu am spus nimanui, doar ei pentru ca stiam ca nu o sa spuna nimanui. Nu vroiam eu sa se stie prea repede. Dupa aceea, am anuntat pe una din manageritzele mele cu care ma inteleg eu foarte bine si a parut foarte surprinsa si dezamagita ca plec. A colaborat foarte bine cu mine si era suparata pe mine ca plec si ii las asa, insa dupa mi-a urat toate cele bune si mi-a spus ca o sa imi fie mult mai bine. Urmatoarea miscare a venit, culmea, din partea directorului care m-a chemat cica la o discutie intre patru ochi. Ideea e ca acum vreo 2 luni eu am trimis un mesaj managerilor in care imi exprimam dezamagirile pentru unele din deciziile pe care le-au luat si care din punctul meu de vedere m-au dezavantajat. Din raspunsurile lor, am inteles ca erau de acord cu mine si ca deciziile au fost luate la nivel inalt (de parca m-ar interesa pe mine lucrul asta foarte mult). Asa, deci, m-a luat Lord in camera si incepe asa cu o voce suava sa imi spuna: Vlad, uite care este treaba, umbla vorba ca ai avea unele dezamagiri (in gandul meu, doamne ce idiot, eu am spus direct ca sunt dezamagit, nu am dat asa aiurea unele vorbe prin departament; ah si bineinteles cunoscutul ... dooooohhh). Si imi explica el acolo, ca de fapt deciziile au fost luate la nivel inalt, si erau in conflict cu un alt coleg de al meu (care a si plecat deja la concurentza, bravo lui). Eh si dupa ce il auzeam eu pe Lord cum batea campii aiurea, ma trezesc dintr-o stare de letargie si imi sterg saliva care imi curgea din gura de plictiseala si il intrerup ca nu mai puteam si ii explic de fapt cum sta treaba. La final, culmea, imi da si el dreptate. Deci prin logica acum, daca sefii tai iti dau dreptate in ceea ce spui, si totusi se face tot cum spun ei, nu e cazul sa faci o schimbare ? Bineinteles ca a inceput el sa imi bage vrajeli, ca eu sunt cel mai tare din departament, ca vrea sa ma promoveze in iarna nu stiu cat, ca se gandeste sa ma trimita la o filiala din strainatate intr-o detasare. Eu ma uit asa la el si plin de seninatate si cu un zambet ironic ii spun: Auzi eu oricum m-am decis sa plec in strainatate la studii. A parut foarte surprins si bineinteles s-a enervat pentru ca a trebuit sa afiseze un comportament de sef caruia ii pasa timp de vreo 15 min (ceea ce nu ii este caracteristic absolut deloc la Lord, probabil ca a facut bube pe picioare in timp ce vorbea cu mine) si a revenit la stilul lui caracteristic: Auzi da cand te cari ? Eh si asta e momentul in care s-a sfarsit totul. Eu i-am spus: Mai incolo si am plecat din camera. Doamne cat de mult imi place ca i-am tras clapa la nesuferitul asta. Un increzut si jumatate, impresii de manelist cu haine de milionar. Surprinzatoare a fost totusi reactia celeilate manageritze care a fost foarte incantata de drumul pe care l-am ales (poate din cauza ca ii plac finantzele si ei). Mi-a urat mult succes si toate cele bune, si sa mi se indeplineasca dorintzele. Foarte frumos din partea ei chiar daca a fost poate cu jumatate de gura. Nu conteaza, a urcat in ochii mei.

Sincer cel mai mult, dar absolut cel mai mult pe lumea asta, ma deranjeaza faptul ca rudele (vorba aia sange din sangele meu, si toate alea) care ar trebui, vorba aia, sa te incurajeze si sa fie langa tine, incep sa comenteze aiurea si sa dea cica sfaturi de viatza. Exact cele care ma enerveaza cel mai mult. Si culmea de la cei care nu te cunosc chiar atat de bine, primesti doar incurajari si sustinere. E ciudata viatza asta, dar cred ca este asa din cauza oamenilor. Am invatat sa am incredere in mine si in cei care sunt langa mine. Eu unu stiu ca parintii mei o sa fie langa mine orice decizie as lua pe lumea asta, si lucrul asta imi da putere interioara. In ziua de azi trebuie sa te lupti ca sa supravietuiesti, totul a devenit ca un fel de Ucenicul. Ideea e sa ajungi sa fii tu in locul lui Donald Trump :)

De abia astept sa plec, sa trec pe un alt fagas al vietzii si sa imi gasesc linistea sufleteasca.

PS: Postul de azi il dedic bunului meu coleg Eugen, care mi-a trimis niste incurajari sincere.