Schimbarea schimbarii

Deja am trecut de la numaratul zilelor la numaratul orelor pana cand renunt la job. Vineri mi-a semnat Big Boss suspendarea de contract (am ales sa fac suspendare de contract si nu intrerupere de contract din mai multe motive pe care imi e lene sa le scriu acum). M-a surprins extrem de mult comportamentul lui. Mai aveam cateva lucruri pe care le vroiam de la el, si cu care ma putea ajuta, si m-a sustinut fara sa clipeasca. Un motiv ar fi si faptul ca e strain, de aici rezulta si un grad minim de civilizatie si de rationament in favoarea sustinerii angajatului care a muncit si a investit mult in compania in care a lucrat. Spre deosebire de asociatii lui romani, care se vede clar ca au facut ceva foamea inainte si dupa revolutie si acum s-au ajuns. Imi amintesc parca era ieri cand am fost in asa-numitul team-building in Austria. Prima oara cand am auzit de termenul asta a fost de la un prieten care a fost si el in team-building in Snagov si sefii lui pregatisera ceva mai special, in sensul ca i-au obligat pe angajati sa stea legati unii de altii si sa se urce prin copaci si tot felul de alte prostii. Bine, dupa aia auzisem de la altcineva ca ei se duc in team-building ca sa se faca varza. La ale noastre nu e valabil nici una nici cealalta. Aduce mai mult cu niste robotei care slujesc stapanii si rad la toate glumele lor idioate si toate alea. In fine, nu asta vroiam sa povestesc. Inainte sa plecam in Austria, stateam in aeroportul Otopeni si asteptam sa facem imbarcarea. Si vine partenera in grupul in care eram si zice asa: Mai nu inteleg de ce ati cumparat bilete la clasa a doua, pentru ca eu nu sunt obisnuit cu asa ceva, eu merg doar la clasa intai. Deci ala a fost un moment ca in filme cand se opreste timpul in loc si apare o imagine cu tine dandu-i in cap cu o bata de baseball, dupa care revii la realitate si bagi doar un zambet aprobator.

Luni mi-am chemat viitorii fosti colegi la o bere in oras, macar asa sa omagiez clipele petrecute alaturi de ei. Nu pot sa descriu exact sentimentul care ma cuprinde zilele astea. Nu simt nici regret, nici bucurie. Nu sunt nici suparat, nici fericit. Cumva m-a cuprins un sentiment de indiferenta. Poate pentru ca oricum stiu ce ma asteapta in viitor si eu consider ca este mai bine pentru mine. Mai am doar cateva lucruri de rezolvat, care daca imi ies pot sa spun ca am iesit cu bine din toata situatia asta. Sper sa fie totul bine, pentru ca intr-o luna Lumea lui Vlad sa fie scrisa din Barcelona :)

Un "alt fel" de a conduce prin infern

Iata ce am patit ieri dimineatza in trafic. Totul incepe de la dorintza mamei mele de a avea un concediu relaxant dupa 2 ani de munca fara un concediu propriu-zis. Am gasit o oferta buna (chiar daca destul de scumpa), dar ma gandeam ca merita un concediu in adevaratul sens al cuvantului. Oferta era pentru o zona destul de scumpa din Antalya, iar avionul decola la ora 9 dimineatza. Maica-mea, care este o persoana destul de speriata de bombe in general, a zis sa mergem la aeroportul Baneasa pe la ora 6:30. Eu, bineinteles fiind un Schumacher innascut ca si jumatate din conducatorii din Bucuresti (si cealalta jumatate sunt Raikkonen sau Hamilton whatever), am hotarat sa plecam de acasa pe la 7 ca avem timp sa ajungem acolo. Ah am uitat sa mentionez ca am plecat din Tei.

Ne trezim la ora 6 fara un sfert. Dus, mancarica, pregatire bagaj, ce mai era de pregatit, ma uit la ceas 7:30. Ma gandesc eu asa: Ba plec acum, ajung in 30 de min pana in Baneasa sigur si mai e o ora. Dau sa o iau spre Aviatorilor, maica-mea zice ca e prea aglomerat si sa o iau spre Barbu Vacarescu (nu ca pe acolo nu ar fi aglomerat). Si o iau eu spre Barbu Vacarescu, ajung la stop la Aurel Vlaicu si dezastru total. Blocaj pe toate benzile de la Aurel Vlaicu pana in capat. Ma uit la ceas, se face 7:45. Intr-un sfert de ora am inaintat 30 de metri. La ora 8:03 m-a apucat nebunia, mi-am dat seama ca nu mai am cum sa ajung la timp si am facut ceea ce poate vad aproape in fiecare zi la cate un stop la cate un sofer din asta nebun. Am intrat pe linia de tramvai, pana aici nici o problema, doar ca nu era linia de tramvai de pe banda noastra, ci cea de pe contrasens. Am mers pe linia de tramvai de pe contrasens pana la pod. In sensul meu de mers nu se misca traficul absolut deloc, eu eram singurul care mergea pe contrasens, dand pe absolut toata lumea la o parte din sens opus ca sa pot inainta. La pod era un echipaj de politie care cica dirija traficul chiar daca nu prea avea ce dirija pentru ca nu se misca nimic. M-am speriat pentru o secunda de ei, si m-am bagat la loc in trafic pe sensul meu de mers. Am stat vreo 5 min pana pe la 8:13. Mi-am dat seama ca nu o sa se miste absolut nimic, asa ca am luat-o iar pe contrasens. Bineinteles ca m-a vazut politaiul din intersectie si cand am ajuns aproape langa el, mi-a facut semne ca sunt nebun si imi zbiera ca sunt tampit la cap. Eu ajung in dreptul lui, ii fac semn ca ma grabesc rau de tot si trec prin stanga lui deci practic am ajuns sa ocup o banda de pe contrasens. Pana sa imi fac semn sa trag pe dreapta, eu l-am depasit si il vedeam in oglinda retrovizoare cum fluiera in draci sa ma opresc. Era prea tarziu ceasul si chiar nu ma interesa ce se intampla cu carnetul meu in momentul ala, doar sa ajung la aeroport la timp.

Am trecut podul, inainte infern total. De data asta sarcina era mult mai dificila pentru ca era trafic si pe banda cealalta. Asa ca am stat pe linia de tramvai de pe contrasens si cand mai venea tramvaiul de pe sens opus ocupam banda de mers de pe contrasens pana trecea si puteam sa imi ocup din nou locul meu pe linia de tramvai. Bineinteles ca maica-mea in timpul asta facea spume, si ma injura la greu, ca sunt nebun, ca imi bat joc de toata lumea, ca totul e din vina mea (recunosc ca am o parte din vina), dar sincer in momentul ala eram atat de concentrat pe ceea ce aveam de facut incat pur si simplu nu auzeam nimic. Ajung la piata aia de pe Bulevardul Aerogarii (nu stiu cum se numeste acum) si dilema in fata. Sensul meu de mers era blocat total (inclusiv linia de tramvai) si din fata veneau, tramvaiul si un camion imens langa el. Asa ca a trebuit sa ma gandesc repede la o solutie. Ce am ales ? Sa depasesc prin dreapta camionului, deci practic sa ocup prima banda de mers de pe contrasens. Norocul meu a fost ca nu venea nimic din fata pe banda aia. Dupa aceasta mica solutie aleasa, mi s-au cam inmuiat picioarele putin, dar nu am incetinit.

Am ajuns in fata la Baneasa la 8:27. Pana am ajuns la ghiseu s-a facut 8:30. Cand ajungem la ghiseu, super fericiti ca e totul ok si ca prinde avionul, ne zice tipa aia : Imi pare rau, ati intarziat si nu se mai fac imbarcari, ati pierdut avionul, trebuia sa va ganditi inainte. Deci in momentul ala am simtit ca ii dau in cap, ma simteam ca tipul ala din American Psycho. Bineinteles ca am izbucnit, si am inceput sa zbier la ea si sa fac un scandal monstru in fata tuturor. Ca stiu ca am intarziat, dar am ajuns acolo totusi, si ca sigur imi pierd carnetul din cauza asta dar macar sa merite. Cand am vazut ca nu vrea, am recurs la ultima solutie, si anume injuraturile. Imi pare foarte rau pentru ce am spus, de obicei sunt un baiat foarte calm si cumpatat, nu imi place sa ma port urat cu oamenii si sa vorbesc urat, insa s-au adunat prea multe atunci. Cand a vazut ca e nasoala, a venit seful ei pe care l-am porcait si pe el putin si intr-un final a zis ca ii face imbarcarea si ei. Mi s-a luat o piatra de pe inima, m-am luminat la fatza, deja chiar nu ma interesa daca o sa imi ia carnetul sau daca mi-a facut cineva poze sa le trimita la televiziuni. Eu am reusit sa fac ceea ce mi-am propus intr-o situatie limita, si anume sa prind avionul ala.

Morala: daca vedeti pe cineva ca depaseste pe toata lumea pe contrasens, incercati sa nu fiti atat de suparati pe el, ca poate omul are o situatie limita. Sigur ca putea idiotul sa plece mai devreme si sa evite situatia asta, dar uite ca se mai intampla si din astea cateodata. Eu oricum as fi vrut sa cer scuze la toti soferii din trafic, dar sunt sigur ca poate doar cativa dintre ei ar fi inteles situatia. Eu oricum am trecut de mult la metrou. Subway rulz. Dar vorba aia: cateodata shit happens :)

Dezinteres si incurajari

Cam astea sunt cele doua extreme pe care le-am primit din partea colegilor cand i-am anuntat ca o sa plec. Bineinteles cei care imi sunt foarte dragi si cu care ma inteleg bine m-au incurajat la greu, ca o sa fie totul bine, ca o sa te descurci excelent, ca e cea mai buna solutie pentru tine, ca esti foarte curajos sa faci lucrul asta. Sa fie asa ? Poate am fost fortat intr-un fel de imprejurari. Sunt o persoana venita dintr-un oras mic si cochet, pe nume Sibiu, incercand sa realizeze ceva pentru sine si pentru mandria parintilor intr-un fel. Domeniul in care activez este atat de specializat incat sunt sigur ca nu as fi avut nici o sansa sa imi pot gasi ceva asemanator acasa, desi acolo este locul in care ma simt cel mai bine. Sigur, as fi putut sa schimb domeniul, insa asta ar fi insemnat timp pentru cautat, sa iau totul de la capat si in principal sa renunt la orice gand de promovare intr-o companie mica din Sibiu :). Asta nu inseamna ca este un lucru rau sa te multumesti cu putin si sa traiesti simplu si fericit. Chiar am si eu cateva exemple de prieteni din copilarie care traiesc in felul asta si sunt mult mai fericiti ca mine si sunt sigur ca o sa si traiasca mai mult decat mine. Insa nu este stilul meu, ce pot sa fac.

In fine, prima oara am anuntat pe colega mea cu care ma inteleg eu cel mai bine. Stiam ca o sa plec deja de vreo 2-3 saptamani inainte, dar nu am spus nimanui, doar ei pentru ca stiam ca nu o sa spuna nimanui. Nu vroiam eu sa se stie prea repede. Dupa aceea, am anuntat pe una din manageritzele mele cu care ma inteleg eu foarte bine si a parut foarte surprinsa si dezamagita ca plec. A colaborat foarte bine cu mine si era suparata pe mine ca plec si ii las asa, insa dupa mi-a urat toate cele bune si mi-a spus ca o sa imi fie mult mai bine. Urmatoarea miscare a venit, culmea, din partea directorului care m-a chemat cica la o discutie intre patru ochi. Ideea e ca acum vreo 2 luni eu am trimis un mesaj managerilor in care imi exprimam dezamagirile pentru unele din deciziile pe care le-au luat si care din punctul meu de vedere m-au dezavantajat. Din raspunsurile lor, am inteles ca erau de acord cu mine si ca deciziile au fost luate la nivel inalt (de parca m-ar interesa pe mine lucrul asta foarte mult). Asa, deci, m-a luat Lord in camera si incepe asa cu o voce suava sa imi spuna: Vlad, uite care este treaba, umbla vorba ca ai avea unele dezamagiri (in gandul meu, doamne ce idiot, eu am spus direct ca sunt dezamagit, nu am dat asa aiurea unele vorbe prin departament; ah si bineinteles cunoscutul ... dooooohhh). Si imi explica el acolo, ca de fapt deciziile au fost luate la nivel inalt, si erau in conflict cu un alt coleg de al meu (care a si plecat deja la concurentza, bravo lui). Eh si dupa ce il auzeam eu pe Lord cum batea campii aiurea, ma trezesc dintr-o stare de letargie si imi sterg saliva care imi curgea din gura de plictiseala si il intrerup ca nu mai puteam si ii explic de fapt cum sta treaba. La final, culmea, imi da si el dreptate. Deci prin logica acum, daca sefii tai iti dau dreptate in ceea ce spui, si totusi se face tot cum spun ei, nu e cazul sa faci o schimbare ? Bineinteles ca a inceput el sa imi bage vrajeli, ca eu sunt cel mai tare din departament, ca vrea sa ma promoveze in iarna nu stiu cat, ca se gandeste sa ma trimita la o filiala din strainatate intr-o detasare. Eu ma uit asa la el si plin de seninatate si cu un zambet ironic ii spun: Auzi eu oricum m-am decis sa plec in strainatate la studii. A parut foarte surprins si bineinteles s-a enervat pentru ca a trebuit sa afiseze un comportament de sef caruia ii pasa timp de vreo 15 min (ceea ce nu ii este caracteristic absolut deloc la Lord, probabil ca a facut bube pe picioare in timp ce vorbea cu mine) si a revenit la stilul lui caracteristic: Auzi da cand te cari ? Eh si asta e momentul in care s-a sfarsit totul. Eu i-am spus: Mai incolo si am plecat din camera. Doamne cat de mult imi place ca i-am tras clapa la nesuferitul asta. Un increzut si jumatate, impresii de manelist cu haine de milionar. Surprinzatoare a fost totusi reactia celeilate manageritze care a fost foarte incantata de drumul pe care l-am ales (poate din cauza ca ii plac finantzele si ei). Mi-a urat mult succes si toate cele bune, si sa mi se indeplineasca dorintzele. Foarte frumos din partea ei chiar daca a fost poate cu jumatate de gura. Nu conteaza, a urcat in ochii mei.

Sincer cel mai mult, dar absolut cel mai mult pe lumea asta, ma deranjeaza faptul ca rudele (vorba aia sange din sangele meu, si toate alea) care ar trebui, vorba aia, sa te incurajeze si sa fie langa tine, incep sa comenteze aiurea si sa dea cica sfaturi de viatza. Exact cele care ma enerveaza cel mai mult. Si culmea de la cei care nu te cunosc chiar atat de bine, primesti doar incurajari si sustinere. E ciudata viatza asta, dar cred ca este asa din cauza oamenilor. Am invatat sa am incredere in mine si in cei care sunt langa mine. Eu unu stiu ca parintii mei o sa fie langa mine orice decizie as lua pe lumea asta, si lucrul asta imi da putere interioara. In ziua de azi trebuie sa te lupti ca sa supravietuiesti, totul a devenit ca un fel de Ucenicul. Ideea e sa ajungi sa fii tu in locul lui Donald Trump :)

De abia astept sa plec, sa trec pe un alt fagas al vietzii si sa imi gasesc linistea sufleteasca.

PS: Postul de azi il dedic bunului meu coleg Eugen, care mi-a trimis niste incurajari sincere.

Count-down

A inceput numaratoarea inversa si mai este foarte putin timp pana cand o sa imi dau demisia (nu e chiar o demisie, e mai mult o suspendare a contractului de munca). Unde o sa plec ? Ce o sa fac ? Am explicat intr-un post anterior ca o sa dau mai multe informatii pe viitor. Acum doi ani cand m-am angajat la serviciul pe care il am momentan, ma simteam invincibil. Eram un tanar absolvent de ASE (bineinteles, ca toti ceilalti care nu stiu ce cale sa urmeze in viatza si ce si-ar dori sa devina) si a venit oportunitatea sa lucrez in cea mai mare companie de consultanta din lume. La inceput a fost bucuria si dorintza de a intra in necunoscut. Mi-am cunoscut toti colegii, m-am imprietenit cu toata lumea. Am inceput sa lucrez, primeam din ce in ce mai multa treaba si ma descurcam foarte bine. Dupa un timp a devenit un fel de rutina (ceea ce era si normal sa se intample cumva, exact cum se intampla in viatza) si mai mult s-a transformat in ceva mult mai mult decat atat. Mi-am dat seama ca munca presupunea o specializare excesiva intr-un domeniu pe care nu stiu daca as fi fost dispus sa il practic la infinit. Cred ca sunt multi oameni care sunt in stare sa fac un singur lucru toata viatza lor. Eu nu fac parte din ei.

Asa ca m-am hotarat acum vreo 3-4 luni sa fac o schimbare si mi-am depus dosarul in mai multe tari la toate universitatile importante din Europa. Am primit multe raspunsuri pozitive, dar si multe negative. Insa nu am spus nimanui nimic despre ce aveam de gand sa fac. Am spus doar familiei mele si prietenei mele care a fost alaturi de mine de la inceput. Stiu exact de ce am facut asa si anume din cauza mentalitatilor invechite ale oamenilor. O sa explic in urmatoarele randuri. In fine, am fost acceptat la una din cele mai mare universitati din Spania si chiar din lume la un program de master, intr-un domeniu care imi este foarte drag, si anume finantele. E adevarat, costa destul de mult, insa am primit o bursa mica si am mai pus si eu niste bani pe care i-am strans de la servici, si bineinteles greul a venit din partea tatalui meu. Dar daca mi-am facut oportunitatea asta, era pacat sa o si ratez. Ce era sa fac, sa zic nu si dupa aceea sa regret tot restul vietzii ca nu mi-am trait sansa asta ?

Mi-am anuntat prietenii si unii colegi ca o sa plec la sfarsitul lunii si multi au reactionat exact cum anticipasem. Chiar multi dintre prietenii mei au considerat ca fac o greseala, ca nu o sa am nici un beneficiu, ca o sa imi pierd un an din viatza aiurea. Sincer o perioada si eu am gandit aceleasi lucruri. Chiar se merita ? Pentru ce sa las totul in urma: prieteni, familie, prietena mea ? Cu ce o sa fiu eu mai in avantaj fata de altul care in timpul asta a acumulat experientza in munca ? Totul se traduce foarte simplu: in timp ce altii o sa stea la servici si o sa indeplineasca aceasi rutina despre care vorbeam mai sus, eu o sa invat exact ceea ce imi doream sa invat, o sa cunosc o alta cultura umana in unul dintre cele mai cosmopolite si frumoase orase din lume (Barcelona), o sa cunosc o groaza de oameni diferiti si cu mentalitati diferite, o sa am probabil cea mai frumoasa experientza din viatza mea de pana acum si asta la 24 de ani. Un prieten mi-a spus: pai de ce sa pleci asa de nebun ? mai bine iti strangi si tu niste bani din munca si pleci pe la 30 de ani si stai acolo cat vrei . Si ce anume am rezolvat cu asta ? In nici un caz nu o sa mai simt experientza la fel. Nu o sa mai gandesc la fel, nu o sa mai am aceleasi prioritati, nu o sa mai imi doresc aceleasi lucruri. Inca sunt tanar si pregatit sa schimb ceva in viatza mea. Am o oportunitate la care multi doar viseaza, dar pe care multi nici macar nu o inteleg sau nu ii dau importanta. Cel mai obiectiv comentariu l-am primit (culmea) din partea unui client, pe care il consider un prieten de al meu deja, si care mi-a spus ca si el a avut o experientza similara in Canada si a avut experientza vietii lui. Iata ca un comentariu al unui strain a avut un impact mai mare asupra mea decat toate vorbele cunoscutilor mei.

Asa ca sunt pregatit, nu ii mai bag in seama pe cei care critica, sunt extrem de optimist si incerc din rasputeri sa gasesc o posibilitate sa o aduc si pe prietena mea cu mine. Nu stiu ce o sa facem dupa aceea, nu stiu unde o sa ne duca viatza. Dar stiu un singur lucru: suntem indragostiti, tineri si vrem sa ne traim viatza si sa o cladim impreuna. Cu putin ajutor la inceput si cu putin noroc, o sa ne descurcam. De fapt sunt sigur ca o sa fie bine. Mai multe despre excursie si despre comentariile fostilor colegi, in postul de maine :)

Destrabalare in club

Dupa ce am incercat toata ziua sa repar usa de la intrare cu prostia aia de ciment si ipsos (a iesit un fel de creatie abstracta, nici nu mai seamana cu o usa de intrare intr-un apartament, mai degraba a trecere intr-o alta dimensiune), am inceput sa imi repar prostia de calculator care a inceput sa imi faca figuri (probabil din cauza multitudinii de virusi care il afectau, se bateau intre ei care sa ii dea lovitura mortala). Simteam ca innebunesc de nervi si frustrare ca nu gasesc ceva care sa fie cat de cat ok si sa ma scape de demonii astia :). Pe la 22 imi suna telefonul si era un coleg de servici care m-a chemat la o iesire in oras. A fost exact ce aveam nevoie, dupa un stres autoimpus dupa o incercare de munca in constructii (sau asa ceva) si navigat pe net si retea dupa antivirusu suprem.

Am plecat cu masina pentru ca sincer imi era lene sa iau un taxi, fapt ce aduce un sacrificiu foarte mare si anume lipsa bauturii alcoolice. Dar stiti ceva, that is just fine with me, pentru ca sincer eu chiar nu am nevoie de bautura alcoolica pentru a intra in acel ritm de club sau ca sa ma "distrez" mai bine. Ajung in El Grande Comandante, parasit rau de tot. M-am intalnit cu toata lumea, insa in total in club cred ca erau vreo 20 de persoane (si noi eram vreo 7). Ne-am chinuit pe muzica veche pana pe la vreo 12:30 sau 1 noaptea, dupa care nu am mai rezistat si am plecat in Planters. Pe drum am mai pierdut vreo 3 oameni si am mai ramas 4. Cand am ajuns in club, de la intrare am simtit ca e o atmosfera tare de tot. Toata lumea dansa, muzica era super misto, bautura zbura peste tot, ce sa mai foarte tare. Imi plac foarte mult genul asta de cluburi care nu au canapele, pe care sa stea burtosii smecheri care oricum nu danseaza deloc toata noaptea, doar stau si se uita printre sticlele lor de Jack cu Red Bull. Chiar mi-a placut in Planters foarte mult, mai nasol e ca erau o groaza de rusi si turci, care sincer nu stiu de unde draq au aparut asa dintr-o data. Erau asa de multi ca la un moment dat te mirai daca mai auzeai cate o vorba in romana. Nu am nimic cu ei, dar m-au enervat niste turci care miroseau in ultimul hal si erau transpirati ca draq, ca sa nu mai zic ca aveau niste miscari lascive de dive cu priviri patrunzatoare (parca toti aveau privirea aia Steel a lui Ben Stiller din Zoolander:). Oricum mi-a placut foarte mult in Planters si il votez printre cluburile mele de distractie preferate.

Incercare nereusita

Doamne deci am incercat astazi sa imi repar zidul care inconjoara usa cea noua pe care mi-am cumparat-o de curand (bineinteles ca baietzii au instalat usa dar nu au aranjat si zidul dimprejur, desi am incercat sa le strecor cate ceva). Ce dezastru. Initial trebuia sa vina un vecin de al meu care se ocupa cu asa ceva, insa baiatu m-a dus cu vorba rau de tot. Noi suntem mai mult prieteni asa, dar probabil ca s-a suparat sa il tot chem la "interventii" si s-a gandit sa ma lase balta. In fine, m-am hotarat eu sa fac singur totul. Ma duc la Obor (doamne de unde mi-am gasit si eu sa cumpar ce imi trebuie), si bineinteles ca mi-am facut loc printre toti manelistii si cocalarii si am ajuns la raionul de menaj. Pe usa din fata a intrat o tipa care era nebuna vizibil, si care zbiera in ultimul hal, tipul de la securitate (cica de la paza, mai mult pazea spartul semintelor) se uita doar la ea, si ii spunea in fata ceea ce eu am remarcat din prima: Femeia nu mai zbiera atata, ce esti nebuna ? In gandul meu un singur lucru: Doh.

Asa, pleaca nebuna, vorbesc cu tipu de la raion si ii spun ce am de gand sa fac. El imi spune exact ce trebuie sa fac si imi vinde toate cele. Pe drum spre casa, stau la trecere si apar doua tipe in fata mea. Destul de bune tipele :). Se face verde la trecere si trec strada in spatele lor cand aud cea mai scarboasa chestie posibila din partea unei femei. Se intoarce cea din fata si ii spune "prietenei": Hai fa muie. Deci am ramas socat. Nu credeam ca exista asa ceva pe lumea asta. Ce m-a surprins cel mai tare e faptul ca nu aratau a ciobance sau niste inculte luate de pe pitzipoance. trec peste acest eveniment neplacut, ajung acasa si execut in detaliu fiecare pas descris de tipul de la raion, insa de la inceput mi-am dat seama ca nu este in regula ceva. Am aplicat cimentul prea gros si inegal. In fine, aplic cimentul, il las sa se usuce, aplic ipsosus de nivelat, dau cu smirghel ca sa finisez si rezultatul este ... urat :) Am invatat ca sunt unele lucruri care ar trebui lasate profesionistilor chiar daca le poti face si tu cu mana ta. Maine o sa aplic si lavabila, care sper ca o sa mai acopere din uratenia aia :) Ciao

Schimbare de directie

In curand o sa aibe loc o schimbare de directie in viatza mea. Sincer ma saturasem de directia in care mergea viatza mea, si mi-am dat seama ca am nevoie de o schimbare. Cel putin pe plan profesional. Foarte multa lume cu care am vorbit si le-am spus de planurile mele au fost extrem de surprinsi. Pur si simplu nu intelegeau de ce as vrea sa fac o asemenea schimbare. Culmea chiar si dintre prietenii mei cei mai buni. Probabil ca majoritatea lumii este obisnuita cu o anumita directie si orice abatere reprezinta o piedica in rezultatul final.

Din contra, eu nu sunt de acord cu asta. Parerea mea e ca lumea ar trebui sa profite cat mai mult de tineretze si sa experimenteze cat mai mult posibil. Nu zic ca ar trebui ca toata lumea sa o ia razna ca in filmele americane si sa nu le pese de viitor si sa traiasca doar in prezent pana la 50 de ani. Asa toata lumea ar vrea sa fie chelneri sau barmani pe o plaja exotica plina de turisti si sa cunoasca cat mai multa lume si sa se distreze la infinit. Nu as merge chiar atat de departe. Cred ca lumea ar trebui sa renunte la prejudecati si fiecare dintre noi ar trebui sa isi puna un tel, pe care la un moment dat in viatza sa il atinga. Unii mai devreme, altii mai tarziu. Eu mi-am propus un tel si vreau sa ajung la el. Nu vreau sa fortez lucrurile ca sa ajung acolo, nici sa lenevesc la infinit. Vreau ca totul sa vina de la sine.

Sincer o sa imi fie dor de foarte multi dintre colegii mei. Mai ales cei din jurul meu cu care m-am obisnuit zi de zi si care imi suporta nebuniile :). Nebunii de care acum spun ca o sa le fie dor. O sa mai scriu despre aceste lucruri intr-un post viitor. Acum vreau sa ma concentrez asupra provocarii lansate de colegul meu, si anume cele 7 melodii preferate ale mele de-a lungul vietzii. Bogdan e oricum mult mai specialist in muzica decat mine, dar ma gandeam ca ar trebui sa accept si eu aceasta leapsa muzicala :)) Asadar sa incepem, desi sincer poate o sa ii sperii pe unii:

* Michael Jackson - Give in to me (featuring Slash). Atat de mult ma enerveaza ca in ziua de azi toata lumea da in el, ca ii cade fatza, ca ii plac baietzeii mici, ca nu mai stiu eu ce. Sincer chiar nu ma intereseaza lucrurile astea, din punctul meu de vedere eu am crescut cu muzica lui si chiar mi-a placut foarte mult. Si inca imi mai place. As mai putea sa mai adaug inca mai mult melodii ale lui ... dar sa mai punem si pe altii in top.

* Madonna - La Isla Bonita. Nu cred ca mai este nimic de spus in plus despre aceasta femeie. Stau si ma gandesc cum o fi viatza lui Guy Ritchie alaturi de ea, cand stie practic prin ce a trecut femeia asta (sau mai bine spus prin cati :) ). In fine nu judec, doar sunt de parere ca este una dintre emblemele muzicii. Pur si simplu are tot ce ti-ai dori la un artist/a: voce, frumusetze, caracter, inteligentza, andurantza.

*Depeche Mode - Strangelove. Doamne imi amintesc de parca era ieri de melodia asta. Eram atat de mic, pur si simplu nu imi vine sa cred. Prima oara am auzit-o la ziua lui varu-mio in apartamentul din Militari unde statea atunci cu ai lui. Stiu ca am ascultat melodia, mi-a placut, dupa care am vazut videoclipul si am inceput sa o iubesc. Neaparat trebuie urmarit videoclipul in varianta originala veche. Cea noua parca nu are farmec.

* 2Pac Shakur - Changes. Nici nu va dati seama cat de mult mi-a placut melodia asta. Poate va intrebati acum, cum de am trecut la hip-hop. Eh uite ca am trecut. Dupa cum am mai spus, sunt deschis la orice fel de muzica, cu conditia sa mi se para valoroasa. Mie sincer mi-au placut multa melodii ale lui Tupac, si cred ca a plecat mult prea repede dintre noi. Daca nu ma credeti, ascultati melodia asta dedicata mamei sale. Cate persoane se pot lauda pe lumea asta cu asemenea melodii si versuri dedicate mamei lor.

* Faithless - Insomnia. Cat de multe as avea de comentat despre formatia asta si despre muzica pe care o creaza. Din punctul meu de vedere, aceasta melodie a fost un etalon pentru celelalte formatii de muzica (hai sa zicem de club). Toate au incercat sa creeze ceva care sa depaseasca aceasta frumusetze de melodie. Insa nu cred ca au reusit. Melodia a venit intr-un moment perfect, in care toata lumea a asteptat ceva nou, si acea noutate a venit odata cu ... Insomnia.

*Puff Daddy - I'll be missing you. Se spune despre el ca a ajuns la succesul pe care il are prin remix-urile la melodiile create de alti artisti. Este si cazul acestei melodii. Insa ce remix :). Imi place foarte mult, o ascult in liniste si parca ma relaxez pur si simplu. Astea sunt melodiile care o sa reziste in timp fratilor.

*Will Smith - Getting Jiggy With It. Chiar nu sunt nebun, asta e melodia care imi place cel mai mult si as putea sa o ascult la infinit. Are o anumita nebunie, un anumit farmec, si mai ales o interpretare la perfectie din partea lui Will Smith. Baiatul asta are de toate: este performerul perfect, danseaza bine, canta bine, joaca bine in filme si arata si bine da-l draq. Ce sa mai are de toate. Cum sa nu se tina succesul dupa tine cand ai atata talent in tine. Cand ascult melodia asta imi imaginez automat ca sunt pe o plaja undeva departe cu o marguerita in stanga si cu dreapta imi fac loc printre oamenii care danseaza ca nebunii.

Asta a fost clasamentul meu, sper ca v-a placut. Bogdane mi-am indeplinit sarcina, astept urmatoarea provocare :)

V-am pupat si ne auzim curand.

Introducere

Si iata ca a venit si momentul asta ... eu sa imi creeez un blog si sa incep sa scriu pe el. Sincer mi-a venit ideea asta in special de la un coleg de al meu de servici care are si el un blog personal (din punctul meu de vedere extraordinar si il puteti accesa de aici).

Am vrut sa creez ceva personal, intim, care sa reflecte ceea ce am simtit, simt si voi simti in continuare. Vreau sa fie un loc al meu retras, dar in acelasi timp cunoscut. Vreau sa imi scriu regretele, succesele, ideile si prostiile, sentimentele, nedumeririle.

In posturile viitoare o sa imi descriu viatza mea de pana acum, ceea ce traiesc in prezent si dorintzele mele pentru viitor. Bine ati venit in Lumea lui Vlad.