Count-down

A inceput numaratoarea inversa si mai este foarte putin timp pana cand o sa imi dau demisia (nu e chiar o demisie, e mai mult o suspendare a contractului de munca). Unde o sa plec ? Ce o sa fac ? Am explicat intr-un post anterior ca o sa dau mai multe informatii pe viitor. Acum doi ani cand m-am angajat la serviciul pe care il am momentan, ma simteam invincibil. Eram un tanar absolvent de ASE (bineinteles, ca toti ceilalti care nu stiu ce cale sa urmeze in viatza si ce si-ar dori sa devina) si a venit oportunitatea sa lucrez in cea mai mare companie de consultanta din lume. La inceput a fost bucuria si dorintza de a intra in necunoscut. Mi-am cunoscut toti colegii, m-am imprietenit cu toata lumea. Am inceput sa lucrez, primeam din ce in ce mai multa treaba si ma descurcam foarte bine. Dupa un timp a devenit un fel de rutina (ceea ce era si normal sa se intample cumva, exact cum se intampla in viatza) si mai mult s-a transformat in ceva mult mai mult decat atat. Mi-am dat seama ca munca presupunea o specializare excesiva intr-un domeniu pe care nu stiu daca as fi fost dispus sa il practic la infinit. Cred ca sunt multi oameni care sunt in stare sa fac un singur lucru toata viatza lor. Eu nu fac parte din ei.

Asa ca m-am hotarat acum vreo 3-4 luni sa fac o schimbare si mi-am depus dosarul in mai multe tari la toate universitatile importante din Europa. Am primit multe raspunsuri pozitive, dar si multe negative. Insa nu am spus nimanui nimic despre ce aveam de gand sa fac. Am spus doar familiei mele si prietenei mele care a fost alaturi de mine de la inceput. Stiu exact de ce am facut asa si anume din cauza mentalitatilor invechite ale oamenilor. O sa explic in urmatoarele randuri. In fine, am fost acceptat la una din cele mai mare universitati din Spania si chiar din lume la un program de master, intr-un domeniu care imi este foarte drag, si anume finantele. E adevarat, costa destul de mult, insa am primit o bursa mica si am mai pus si eu niste bani pe care i-am strans de la servici, si bineinteles greul a venit din partea tatalui meu. Dar daca mi-am facut oportunitatea asta, era pacat sa o si ratez. Ce era sa fac, sa zic nu si dupa aceea sa regret tot restul vietzii ca nu mi-am trait sansa asta ?

Mi-am anuntat prietenii si unii colegi ca o sa plec la sfarsitul lunii si multi au reactionat exact cum anticipasem. Chiar multi dintre prietenii mei au considerat ca fac o greseala, ca nu o sa am nici un beneficiu, ca o sa imi pierd un an din viatza aiurea. Sincer o perioada si eu am gandit aceleasi lucruri. Chiar se merita ? Pentru ce sa las totul in urma: prieteni, familie, prietena mea ? Cu ce o sa fiu eu mai in avantaj fata de altul care in timpul asta a acumulat experientza in munca ? Totul se traduce foarte simplu: in timp ce altii o sa stea la servici si o sa indeplineasca aceasi rutina despre care vorbeam mai sus, eu o sa invat exact ceea ce imi doream sa invat, o sa cunosc o alta cultura umana in unul dintre cele mai cosmopolite si frumoase orase din lume (Barcelona), o sa cunosc o groaza de oameni diferiti si cu mentalitati diferite, o sa am probabil cea mai frumoasa experientza din viatza mea de pana acum si asta la 24 de ani. Un prieten mi-a spus: pai de ce sa pleci asa de nebun ? mai bine iti strangi si tu niste bani din munca si pleci pe la 30 de ani si stai acolo cat vrei . Si ce anume am rezolvat cu asta ? In nici un caz nu o sa mai simt experientza la fel. Nu o sa mai gandesc la fel, nu o sa mai am aceleasi prioritati, nu o sa mai imi doresc aceleasi lucruri. Inca sunt tanar si pregatit sa schimb ceva in viatza mea. Am o oportunitate la care multi doar viseaza, dar pe care multi nici macar nu o inteleg sau nu ii dau importanta. Cel mai obiectiv comentariu l-am primit (culmea) din partea unui client, pe care il consider un prieten de al meu deja, si care mi-a spus ca si el a avut o experientza similara in Canada si a avut experientza vietii lui. Iata ca un comentariu al unui strain a avut un impact mai mare asupra mea decat toate vorbele cunoscutilor mei.

Asa ca sunt pregatit, nu ii mai bag in seama pe cei care critica, sunt extrem de optimist si incerc din rasputeri sa gasesc o posibilitate sa o aduc si pe prietena mea cu mine. Nu stiu ce o sa facem dupa aceea, nu stiu unde o sa ne duca viatza. Dar stiu un singur lucru: suntem indragostiti, tineri si vrem sa ne traim viatza si sa o cladim impreuna. Cu putin ajutor la inceput si cu putin noroc, o sa ne descurcam. De fapt sunt sigur ca o sa fie bine. Mai multe despre excursie si despre comentariile fostilor colegi, in postul de maine :)